Dăruim fără să ne gândim…
Mă întreb uneori cum trăiam iubirea înainte de a fi mamă și cum o trăiesc acum. Și de fiecare dată îmi dau seama că noi, femeile, venim cu această iubire deja imprimată în ființa noastră. O dăruim fără să ne gândim, o oferim fără rezerve, dar adesea o condiționăm de așteptări.  Și poate aici e una dintre cele mai mari capcane: să credem că ceilalți trebuie să ne iubească în aceeași măsură, în aceeași formă, cu aceeași intensitate. Abia când am înțeles că iubirea nu trebuie măsurată sau cerută, am început să mă eliberez de propriile mele dureri. Pentru multe mame singure, această înțelegere vine târziu, după ce au trecut prin ani de lupte interioare, de vinovăție, de epuizare. Știu cum e, pentru că am fost acolo. Am fost o mamă singură cu un copil mic, am simțit povara responsabilităților și am trăit acea senzație de a fi prinsă într-un cerc vicios al rutinei, al nevoii de a face față tuturor lucrurilor de una singură. M-am simțit pierdută… Dar a fost, totodată, și momentul în care m-am descoperit pe mine însămi.

Acel moment poate fi o renaștere. Pentru mine a fost clipa în care am început să mă privesc cu adevărat, să îmi dau voie să mă descopăr, să mă prețuiesc. Nu știu dacă a fost determinarea mea sau acei ochișori mari care mă urmăreau cu atâta încredere, dar ceva s-a schimbat. Am intrat în acel spațiu interior al meu, unde am început să mă vindec, să mă accept și să mă reconstruiesc. Am decis atunci că viața trebuie trăită cu frumusețe, cu bucurie, cu iubire pentru sine. Am început să ies din rutină, să mă reconectez cu mine însămi.